De câte ori nu ni s-a întâmplat să simțim că vorbim, dar nu suntem cu adevărat auziți? Că deciziile care ne afectează viața sunt luate fără să fim măcar întrebați? Noi, la Consiliul Național al Dizabilității din România, ne-am întrebat ce putem face altfel?
Așa s-a născut ideea unei componente a unui proiect inițiat în septembrie 2022: întâlniri informale cu decidenții, într-un cadru relaxat, în afara birourilor și a sălilor de ședință.
Ne-am dorit să creăm un spațiu de dialog autentic, în care problemele persoanelor cu dizabilități să nu fie doar statistici pe hârtie, ci realități trăite, povestite direct celor care pot face schimbări.
Sunt situații în care, dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să ieși din birouri, să lași la o parte discursurile formale și să stai față în față cu cei care pot lua decizii. Așa ne-a venit ideea: „Dar dacă i-am invita la o cină?” Nu o întâlnire oficială, nu un discurs plictisitor, ci o discuție relaxată, în care să ne ascultăm unii pe alții ca oameni.
Sincer, nu știam la ce să ne așteptăm. Niște persoane cu dizabilități: eu în scaun rulant, dependentă de asistentul personal, o altă colegă cu mobilitate redusă, doi colegi nevăzători, reprezentanți ai organizațiilor membre în CNDR, alături de directoarea noastră, invitam la cină decidenții. Am creat o invitație cu explicații detaliate, cu opțiunea că invitatul alege restaurantul și explicații clare că activitatea este parte a unui proiect, prin urmare noi eram cei care achitau la final nota de plată.
Am avut emoții. Ne întrebam dacă vor accepta invitația, dacă va fi doar o bifă pentru imagine sau chiar vor fi deschiși să înțeleagă realitatea persoanelor cu dizabilități. Nu povestesc acum câte invitații am trimis și câte răspunsuri negative am primit.
Câțiva curajoși au venit
În mai multe rânduri, ne-am așezat la masă, iar pentru câteva ore, nu am fost „reprezentanți ai unei organizații”, „parlamentari” sau „decidenți” – am fost oameni care discută despre probleme reale. Fără bariere, fără fraze complicate, fără formalități exagerate.
Invitații au înțeles limitările noastre fizice și au dorit să afle cât mai multe despre noi, despre pregătirea noastră profesională.
Le-am povestit cum e să navighezi într-un oraș care nu e pregătit pentru cei cu mobilitate redusă, cum e să depinzi de un sistem care uneori uită de tine, cum e să vrei să muncești, dar să te lovești de atâtea piedici. Și, mai ales, cum ar fi să existe soluții simple, dar care au nevoie doar de voință ca să fie puse în aplicare.
Au fost momente de tăcere, momente de înțelegere, momente în care am simțit că ascultă. Desigur, nu ne-am făcut iluzii că o cină va schimba lumea peste noapte. Dar a fost un început. O punte spre un dialog real. Toți cei care au răspuns invitației ne-au rămas alături, ne-au consulat în elaborarea proiectelor care ne vizau, ne-au susținut în proiecte viitoare mari, ne-au implicat în proiecte sociale inițiate de ei, și ne răspund la telefon.
Încă o dată mi-am confirmat teoria conform căreia suntem înțeleși de cei care acceptă să ne cunoască.
Nu ne oprim aici. Continuăm să creăm contexte în care vocea persoanelor cu dizabilități să fie auzită. Pentru că schimbarea nu vine doar prin legi. Vine prin oameni.
Acest experiment m-a determinat să includ în activitățile Unității Protejate pe care o conduc întâlniri de acest gen cu angajați ai companiilor care au programe de incluziune și diversitate.